|
Fragmente din cartea lui
Luca:despre ipocriti Iisus îi dispreţuia şi îi batjocorea pe ipocriţi, iar furia Lui era precum o vijelie cumplită ce se năpustea asupra lor. Vocea Sa cădea ca un tunet în urechile lor şi doar frica cumplită era cea care le mai străbătea fiinţa. Frica lor faţă de El i-a făcut să-i caute moartea; precum cârtiţele în pământul întunecat, aşa munceau ei să-i slăbească paşii, însă El nu se lăsa prins în capcanele lor şi mai mult decât atât, râdea de ei, căci ştia prea bine că spiritul nu poate fi înşelat şi nici nu poate fi dus în vreo prăpastie. El oglindea sufletul fiecărui om şi îl cunoştea în adâncurile lui. Ii vedea pe cei leneşi şi pe cei neputincioşi şi pe aceia care se clatină sau cad pe marginea drumului ce duce către vârf. Şi pe toţi aceştia îi compătimea şi chiar îi ridica la înălţimea Lui şi le purta poverile. Ba chiar mai mult decât atât, El poruncea ca slăbiciunea lor să se sprijine pe tăria Lui. Nu judeca cu asprime pe mincinos, pe hoţ sau pe ucigaş, dar îl condamna cu vehemenţă pe ipocrit a cărui faţă e mascată şi a cărui mână e înmănuşată. Adeseori m-am gândit adânc la inima Lui care-i ocroteşte pe toţi aceia care vin din tărâmul pierzaniei în sanctuarul ei, inimă care este totuşi închisă şi ferecată ipocritului. Într-o zi, când ne odihneam împreună cu Iisus în Grădina Rodiilor, i-am spus: "Învăţătorule, păcătosul îşi găseşte iertarea şi mângâierea în Tine şi toate slăbiciunile şi neputinţele lui sunt vindecate; - numai ipocritul rămâne singur". Şi El mi-a răspuns: "Ţi-ai ales bine cuvintele când ai vorbit despre slăbiciunea şi neputinţa păcătoşilor. Le iert slăbiciunile corpului şi neputinţele sufletului, căci neajunsurile s-au abătut peste ei prin strămoşii lor sau prin lăcomia semenilor lor. Însă pe ipocrit nu-1 pot răbda, căci el însuşi pune un jug pe cel neprihănit şi pe cel ascultător. Cei slabi, pe care tu îi numeşti păcătoşi, sunt precum puii care cad din cuib. Ipocritul este vulturul ce aşteaptă pe o stâncă, moartea victimei. Cei slabi sunt ca nişte oameni rătăciţi în deşert, însă ipocritul nu este rătăcit. El ştie drumul, dar râde împreună cu nisipul şi cu vântul. Din această cauză nu îl primesc la Mine". Astfel a vorbit învăţătorul nostru şi nu 1-am înţeles atunci, dar acum îl înţeleg pe deplin. Apoi ipocriţii pământului au ridicat mâinile asupra Lui şi L-au judecat; şi s-au crezut îndreptăţiţi în ceea ce au făcut. Ei au citat din legea lui Moise, în Sinedriu, ca mărturie împotriva Lui. Şi ei, cei care încălcau legea la fiecare răsărit şi apus de soare, ei L-au condamnat la moarte.. Într-o zi, pe vremea secerişului, Iisus ne-a chemat pe noi, discipolii Lui şi pe alţi prieteni de-ai Săi, pe dealuri. Pământul era înmiresmat şi împodobit cu toate bijuteriile lui ca fiica unui rege la ospăţul nunţii ei. Iar cerul era mirele ei. Când am ajuns sus, Iisus stătea în dumbrava de lauri. Ne-a spus: „Aşezaţi-vă aici, liniştiţi-vă mintea şi acordaţi-vă inimile, căci am multe să vă spun". Apoi ne-am întins în iarba împodobită cu toate florile verii. Iisus s-a aşezat în mijlocul nostru şi a spus: "Binecuvântaţi sunt cei senini în spirit. Binecuvântaţi sunt cei ce nu sunt stăpâniţi de averi, căci ei vor fi liberi. Binecuvântaţi sunt cei ce nu-şi uită durerea şi în durerea lor îşi aşteaptă bucuria. Binecuvântaţi sunt cei înfometaţi după adevăr şi frumuseţe, căci foamea lor le va aduce pâine şi setea lor le va aduce apă rece. Binecuvântaţi sunt cei buni, căci ei vor fi mângâiaţi de propria lor bunătate. Binecuvântaţi sunt cei cu inima pură, căci ei vor fi una cu Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt cei iertători, căci ei se vor bucura de iertare. Binecuvântaţi sunt făcătorii de pace, căci spiritul lor va sălăşlui deasupra luptei şi ei vor face din cimitir grădină. Binecuvântaţi sunt cei hăituiţi, căci ei vor fi iuţi de picior şi înaripaţi. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci voi aţi descoperit împărăţia cerului înăuntrul vostru. Proorocii din vechime au fost persecutaţi când au cântat acea împărăţie. Şi voi de asemenea veţi fi persecutaţi. In aceasta stă onoarea şi răsplata voastră. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea şi-ar pierde gustul cum va mai fi sărată hrana inimii omului? Voi sunteţi lumina lumii. Nu puneţi acea lumină sub obroc, ci mai degrabă lăsaţi-o să lumineze de pe vârful muntelui pentru toţi cei ce caută împărăţia lui Dumnezeu. Nu vă gândiţi că am venit să distrug legile cărturarilor şi fariseilor, căci zilele mele printre voi sunt numărate şi cuvintele mele sunt măsurate şi n-am decât ceasuri pentru a împlini o altă lege şi a revela un nou legământ cu Dumnezeu. Vi s-a spus că nu trebuie să ucideţi, dar eu vă spun vouă că nu trebuie să vă mâniaţi fără o cauză dreaptă. Aţi fost învăţaţi de strămoşi să vă aduceţi viţelul şi porumbelul la templu şi să-i ucideţi pe altar pentru ca Dumnezeu să-şi hrănească nările cu mirosul grăsimii lor şi astfel să puteţi fi iertaţi de greşelile voastre. Dar eu vă spun vouă: puteţi să-i oferiţi oare lui Dumnezeu ceea ce Ii aparţine încă de la începuturi sau puteţi să-L împăcaţi pe Acela al cărui tron este deasupra adâncului tăcut şi ale cărui braţe înconjoară spaţiul? Mai bine, caută-ţi fratele şi împacă-te cu el înainte de a te duce la templu şi fii plin de iubire faţă de aproapele tău, căci în sufletul acestor fapte Dumnezeu clădeşte un templu ce nu va putea fi distrus şi în inima lor El ridică un altar ce nu va pieri niciodată. Vi s-a spus: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Dar eu vă spun vouă: "Nu vă opuneţi răului, căci împotrivirea este hrana răului şi îl face pe acesta şi mai puternic. Numai cei slabi se răzbună. Cei puternici în suflet iartă şi este o onoare pentru cei loviţi să aleagă iertarea, căci numai copacul plin de fructe este scuturat sau lovit cu pietre pentru a hrăni". Nu vă gândiţi la ziua de mâine, ci mai curând contemplaţi adânc ziua de azi, căci este de ajuns pentru azi miracolul zilei. Nu vă preocupaţi de voi înşivă atunci când dăruiţi, căci oricine dăruieşte de la Tatăl primeşte şi cu cât va da mai mult, cu mult mai mult va primi. Dar fiţi atenţi la cât e necesar să dăruiţi şi fiecăruia să-i daţi atât cât are nevoie, căci nici Tatăl nu dă sare celui însetat, nici pietre celui înfometat, nici lapte celui înţărcat. Nu daţi ceea ce-i sfânt la câini şi nici nu aruncaţi perle înaintea porcilor, căci cu aceste daruri vă bateţi joc de ei şi ei la rândul lor îşi vor bate joc de darurile voastre şi în ura lor vă vor distruge cu bucurie. Nu strângeţi comori care sunt trecătoare sau pe care hoţii le pot fura, ci mai curând adunaţi Comori ce nu pier şi nu pot fi furate şi a căror frumuseţe se înteţeşte când nenumăraţi ochi o privesc. Căci acolo unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră. Vi s-a spus că ucigaşul trebuie dat săbiei, că hoţul trebuie crucificat şi prostituata ucisă cu pietre. Dar eu vă spun vouă că nu sunteţi eliberaţi de faptele rele ale ucigaşului, hoţului sau prostituatei şi când voi îi pedepsiţi trupeşte, propriul vostru suflet este în întuneric. Cu adevărat, nici o crimă nu este comisă de un singur bărbat sau de o singură femeie. Toate crimele sunt comise de toţi. Şi cel care îşi plăteşte pedeapsa poate că a rupt o verigă din lanţul care atârna la propriile voastre glezne. Poate că plăteşte cu propria lui durere preţul pentru bucuria voastră trecătoare." Astfel ne-a vorbit Iisus şi eu am simţit o dorinţă fierbinte de a îngenunchea în faţa Lui şi de a-L venera, însă în timiditatea mea nu am îndrăznit nici să fac vreo mişcare, nici să spun vreun cuvânt. Dar la sfârşit am îndrăznit şi i-am spus: "Aş vrea să mă rog în acest moment, însă limba îmi este grea. Învaţă-mă, Maestrul meu, să mă rog." Şi Iisus a spus: "Când vrei să te rogi, lasă dorul cel mai adânc să-ţi rostească cuvintele. Acum dorul meu este să mă rog astfel: Tatăl nostru în cer şi pe pământ, sfânt este numele Tău. Facă-se voia Ta în noi precum pretutindeni, Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea Ta îndestulătoare. Şi în compasiunea Ta iartă-ne şi înalţă-ne pentru a ne ierta unul pe altul. Călăuzeşte-ne către Tine şi întinde mâna Ta către noi când rătăcim în întuneric, Căci a Ta este împărăţia şi în Tine este puterea
şi împlinirea noastră." Ioan, fiul
lui Zebedeu: Fără îndoială că aţi băgat de seamă că Iisus era numit în multe feluri. Unii îi spuneau Cristos, alţii Cuvântul, alţii Nazarineanul şi alţii Il numeau Fiul Omului. Am să încerc să clarific aceste nume în lumina în care ele mi s-au descoperit. Cristosul, Acela care există de la începutul vremurilor, este flacăra lui Dumnezeu care sălăşluieşte în spiritul omului. El este respiraţia vieţii care ne vizitează şi a luat ea însăşi un corp precum corpurile noastre. El este voinţa lui Dumnezeu. El este primul Cuvânt, Logosul, care vorbeşte cu vocile noastre şi trăieşte în urechile noastre pentru a-1 băga de seamă şi pentru a-L înţelege. Şi Cuvântul Stăpânului nostru Dumnezeu a clădit o casă din carne şi oase şi s-a făcut om ca tine şi ca mine. Căci noi nu putem auzi cântecul suflului cel fără corp, nici nu putem vedea eul nostru mai profund umblând diafan, fără de trup. De multe ori Cristosul a venit în lume şi a străbătut multe pământuri şi întotdeauna a fost considerat un străin şi un nebun. Şi cu toate acestea, sunetul vocii Lui nu a răsunat niciodată în gol, căci sufletul omului păstrează ceea ce mintea nu are grijă să păstreze. Acesta este Cristosul cel mai tainic şi culmea, care merge cu omul către eternitate. Oare nu aţi auzit de El la răscrucile de drumuri ale Indiei, pe pământul Magilor sau în nisipurile Egiptului? Şi aici în nordul ţării, barzii voştri din vechime au cântat despre Prometeu, cel ce a adus focul, cel care a fost dorinţa omului împlinită şi speranţa descătuşată; şi despre Orfeu care a venit să învie spiritul în fiară şi în om, cu vocea şi cu lira sa. Ştiţi sau nu ştiţi despre regele Mitra şi despre Zoroastru, profetul persanilor, care s-a trezit din somnul adânc al omului şi veghează la patul viselor noastre? Noi înşine am devenit unşi când ne-am întâlnit în Templul Invizibil o dată la fiecare 1000 de ani. Apoi a venit Unul şi s-a întrupat şi la venirea Lui tăcerea noastră s-a transformat în cântec. Şi totuşi, urechile noastre nu s-au întors întotdeauna să asculte şi nici ochii noştri să vadă. Iisus din Nazaret a fost un om. El s-a născut şi a crescut la fel ca noi, iar mama şi tatăl Lui au fost ca şi părinţii noştri. Dar Cristosul, Cuvântul care a fost la începuturi, Spiritul, s-a revărsat în Iisus şi a fost cu El. Şi Spiritul a fost mâna pricepută a Domnului, iar Iisus a fost harpa. Spiritul a fost psalmul şi Iisus ritmul acestuia. Iar Iisus, Omul din Nazaret, a fost gazda şi glasul Cristosului, care a mers cu noi sub razele soarelui şi ne-a numit prietenii Lui. In acele zile dealurile şi câmpiile Galileii au auzit numai vocea Lui. Pe atunci eu eram tânăr. I-am auzit chemarea şi am păşit pe calea Sa. Îl urmam pentru a auzi cuvintele Cristosului de pe buzele lui Iisus din Galileea. Acum veţi şti de ce unii dintre noi îl numeau Fiul Omului. El însuşi a dorit să fie numit astfel, căci ştia după ce era înfometat şi însetat omul şi îl vedea căutându-şi esenţa fiinţei sale. Fiul Omului a fost Cristos cel Milostiv, care este cu noi toţi. El a fost Iisus din Nazaret care îşi va conduce fraţii către Cel Uns şi chiar către Cuvântul care a fost la început cu Dumnezeu. În inima mea sălăşluieşte Iisus din Galileea, Omul de deasupra oamenilor, Poetul ce a făcut din noi toţi poeţi, Spiritul ce bate la uşa noastră ca noi să ne trezim şi să ne ridicăm şi să păşim pentru a întâmpina adevărul, goi şi nestânjeniţi. Iosif din Arimateea:
Ştiu că doriţi să cunoaşteţi ţelul fundamental al lui Iisus. Eu vă voi povesti cu bucurie aceasta, însă nimeni nu poate atinge cu degetele viaţa din vinul binecuvântat, nici nu poate vedea seva ce hrăneşte ramurile. Şi cu toate că am mâncat strugurii şi am gustat vinul cel ales, nu pot cuprinde în cuvinte totul. Pot doar să vă povestesc ce ştiu despre El. Învăţătorul şi Preaiubitul nostru a trăit doar trei anotimpuri ale profetului. Acestea au fost primăvara cântecului Lui, vara extazului Său şi toamna patimii Sale. Şi fiecare anotimp a ţinut 1000 de ani. Primăvara cântecului Său s-a depănat în Galileea. Acolo El şi-a adunat fiinţele iubite în jurul Său şi tot acolo, pe ţărmurile lacului albastru, a vorbit pentru prima oară despre Dumnezeu Tatăl şi despre iertarea şi libertatea noastră. Lângă lacul Galileii ne-am pierdut pe noi înşine pentru a regăsi drumul spre Tatăl Ceresc. O, Doamne, acea pierdere neînsemnată s-a transformat într-un asemenea triumf l Acolo îngerii ne-au cântat la ureche şi ne-au rugat să părăsim pământul sterp pentru grădina dorinţei pure a Inimii. El ne-a vorbit despre câmpii şi păşuni înverzite, despre dealurile din Liban unde crinii albi trăiesc nepăsători la caravanele ce trec prin praful văilor. Ne-a vorbit despre trandafirul sălbatic ce zâmbeşte în soare şi îşi dăruieşte mireasma trecătoare tuturor. Şi ne-a spus: "Crinii şi trandafirii sălbatici trăiesc numai o zi şi totuşi acea zi este eternitatea gustată în libertate." Într-o seară, cum stăteam pe marginea apei, ne-a spus:'"Priviţi pârâul şi ascultaţi-i muzica. Mereu şi mereu el va căuta marea. Şi îşi cântă misterul din miez de noapte în miez de noapte. Voi îl căutaţi pe Tatăl Ceresc precum pârâul caută marea". Apoi a venit vara extazului Său şi căldura iubirii Sale s-a revărsat asupra noastră. Nu a vorbit despre nimic altceva decât despre "celălalt" - aproapele, tovarăşul de drum, străinul şi tovarăşul de joacă al copilăriei noastre. Ne-a vorbit despre călătorul ce a pornit din est spre Egipt, despre plugarul ce se întoarce acasă pe înserate cu boul său, despre musafirul adus de amurg, întâmplător, la uşa noastră. Şi ne-a spus: "Aproapele tău este eu-1 tău necunoscut ce a căpătat formă. Faţa lui va fi reflectată în apele tale liniştite şi dacă vei privi stăruitor acolo îţi vei vedea propria înfăţişare. Iar dacă îl vei asculta noaptea, îl vei auzi vorbind şi cuvintele lui vor fi tremurul propriei tale inimi. Poartă-te cu aproapele tău precum ai vrea să se poarte el cu tine. Aceasta este legea mea şi am să v-o spun vouă şi copiilor voştri şi copiilor copiilor voştri până când timpul se va scurge şi generaţiile nu vor mai fi." Şi într-o altă zi El ne-a zis: "Nu veţi fi niciodată doar voi înşivă. Voi existaţi în faptele altor oameni, iar ei, cu toate că nu ştiu, sunt cu voi în toate zilele. Ei nu vor comite o nelegiuire fără ca mâna voastră să nu fie şi ea împreună cu mâinile lor. Ei nu vor cădea dacă nu veţi cădea de asemenea voi şi nu se vor ridica dacă voi nu vă veţi ridica împreună cu ei. Drumul lor către altar este drumul vostru, iar când ei caută tărâmul pierzaniei şi voi îl căutaţi de asemenea împreună cu ei. Tu şi aproapele tău sunteţi două seminţe sădite în câmp. Împreună creşteţi şi împreună vă veţi legăna în bătaia vântului. Şi nici unul dintre voi nu-şi revendică stăpânirea câmpului, căci o sămânţă pe drumul ei spre creştere nu-şi pretinde nici măcar propriul extaz. Azi sunt cu voi. Mâine mă voi îndrepta spre vest, dar până voi pleca vă spun că aproapele vostru este necunoscutul din voi ce a căpătat o formă. Căutaţi-1 în dragoste dacă vreţi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă, căci numai printr-o astfel de cunoaştere veţi deveni fraţii mei". Apoi a sosit toamna patimilor Sale. Şi ne-a vorbit despre libertate întocmai ca atunci, în Galileea, în primăvara cântecului Său, însă acum cuvintele Lui căutau înţelegerea noastră mai adâncă. Ne-a vorbit despre frunze care cântă numai atunci când sunt bătute de vânt, despre om ca fiind o cupă pe care îngerul păzitor al zilei o umple spre a potoli setea unui alt înger. Şi chiar dacă este goală sau plină, acea cupă tot va sta cristalină la masa Celui Prea înalt. El a spus: "Tu eşti cupa şi tu eşti vinul. Bea-te pe tine însuţi până la drojdie; sau altfel aminteşte-ţi de mine şi setea ţi se va potoli". Şi în drumul nostru către sud el a mai spus: "Ierusalime ce stai trufaş pe culme, vei coborî în adâncurile Jahanumului, Valea cea neagră, iar în mijlocul pustiirii tale, eu singur voi rămâne în picioare. Templul se va face praf, iar în jurul porticului veţi auzi plânsetele văduvelor şi ale orfanilor, în disperarea lor de a scăpa, oamenii nu vor mai cunoaşte chipurile fraţilor lor, căci teama îi va cuprinde pe toţi. Dar chiar şi atunci, dacă doi dintre voi se vor întâlni şi vor rosti numele meu şi vor privi către vest, mă vor vedea şi din nou aceste cuvinte ale mele vă vor răsuna în urechi". Iar când am ajuns pe dealul Betaniei, El ne-a spus: "Haideţi să mergem la Ierusalim. Oraşul ne aşteaptă. Voi intra pe poartă călare pe un asin şi voi vorbi mulţimilor. Acolo, mulţi sunt cei ce m-ar vrea în lanţuri şi mulţi sunt cei ce mi-ar stinge focul, dar în moartea Mea voi veţi găsi viaţa şi veţi fi liberi. Ei îmi vor răsuflarea care se mişcă între minte şi inimă. Precum rândunica ce zboară între câmp şi cuibul ei. Dar răsuflarea mea deja le-a scăpat şi ei nu mă vor birui. Zidurile pe care Tatăl Ceresc le-a ridicat împrejurul Meu nu se vor prăbuşi niciodată, iar moşia pe care El a tăcut-o sacră nu va fi profanată niciodată. Când se va crăpa de ziuă, soarele îmi va încorona capul şi voi fi cu voi pentru a face faţă acelei zile. Acea zi va fi lungă şi lumea nu va vedea înserarea. Cărturarii şi fariseii spun că pământul este însetat după sângele Meu. Voi stinge setea pământului, dar din picăturile sângelui meu vor răsări stejari şi arţari, iar vântul de est va purta ghindele către alte pământuri." Apoi El a spus: "Iudeea va avea un rege şi se va ridica împotriva legiunilor romane. Insă nu Eu voi fi regele Iudeii. Diademele Sionului au fost făurite pentru frunţi neînsemnate, iar inelul lui Solomon este mic pentru acest deget. Priviţi-mi mâna. Nu vedeţi că este prea puternică să ţină un sceptru şi prea plină de forţă pentru a mânui o sabie obişnuită? Nu, nu-i voi conduce pe sirieni împotriva romanilor. Dar voi, cu cuvintele mele, veţi trezi acel oraş şi spiritul meu va vorbi despre un al doilea început. Cuvintele mele vor fi o armată invizibilă, formată din care şi cai, iar Eu îi voi birui pe preoţii Ierusalimului şi pe Cezar fără lănci şi topoare. Nu mă voi sui pe un tron unde sclavii au stat şi au guvernat peste alţi sclavi şi nici nu mă voi răzvrăti împotriva fiilor Italiei, dar voi fi o vijelie pe cerul lor şi un cântec în sufletul lor. Şi ei îşi vor aminti de Mine şi mă vor numi Iisus cel Uns". Aceste lucruri le-a spus Iisus înainte de a intra în oraşul Ierusalim şi cuvintele Lui mi s-au întipărit în suflet de parcă ar fi fost sculptate cu dalta. Nathaniel:
Se spunea că Iisus din Nazaret a fost umil şi blând. Şi se mai spunea că deşi era drept şi cinstit, El era 'neputincios. A fost luat adeseori drept puternic şi dârz, şi părea, în faţa unor oameni ai stăpânirii, precum un miel printre lei. Dar eu vă spun că Iisus avea putere asupra oamenilor şi îşi cunoştea puterea pe deplin. Şi aceea putere şi-a vestit-o printre dealurile Galileii şi în oraşele Iudeii şi ale Feniciei. Ce om supus şi moale ar spune: "Eu sunt viaţa şi eu sunt calea către Adevăr"? Ce om sfios şi modest ar spune: "Eu sunt în Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Tatăl este în mine"? Ce om inconştient de propria lui putere ar spune: "Cel ce nu crede în Mine, nu crede nici în această viaţă şi nici în viaţa veşnică"? Ce om nesigur de ziua de mâine ar declara: "Lumea voastră va trece şi nu va rămâne decât cenuşă în vânt, dar cuvintele mele nu vor trece"? Era oare El nesigur de El însuşi când le spunea celor ce îl luau drept un păcătos: "Cel ce este fără de păcat să arunce primul piatra"? S-a temut El oare de stăpânire atunci când i-a gonit pe cămătari din curtea templului, deşi aceştia erau acolo cu îngăduinţa preoţilor? Avea El oare aripile tăiate când a strigat: "Împărăţia Mea este deasupra tuturor împărăţiilor pământului"? Căuta El oare adăpost în cuvinte când a spus din nou şi din nou: "Distrugeţi acest templu şi îl voi reclădi în trei zile"? A fost El oare un laş când i-a arătat cu degetul pe stăpânitori şi i-a numit: "mincinoşi, josnici, mârşavi şi degeneraţi"? Nu era suficientă îndrăzneală în acest om când a spus astfel de lucruri celor ce guvernau Iudeea? Poate fi El considerat supus, sfios şi temător? Nul Vulturul nu-şi face cuibul într-o salcie plângătoare şi leul nu-şi caută ascunzătoarea printre ferigi. Mi-e silă când îi aud pe cei laşi spunând despre Iisus că a fost slab şi supus, când de fapt prin aceasta ei îşi confirmă propria lor laşitate. Şi mi-e silă şi când îi aud pe cei asupriţi ce-şi caută alinarea spunând că Iisus a fost un vierme, strălucind alături de ei. Da, inima mea este scârbită de astfel de oameni. Eu îl voi susţine şi voi predica despre Iisus - luptătorul cel puternic al cărui suflet mare este de neînfrânt. Raşela,
o discipolă a lui Iisus: Deseori m-am întrebat dacă Iisus este un om în carne şi oase precum noi înşine sau doar un gând din minte neînsoţit de trup, ori o idee care încununează viziunea umană. Adeseori mi se pare că El nu a fost decât un vis visat de nenumăraţi bărbaţi şi femei în acelaşi timp, într-un somn mai adânc decât somnul şi într-un răsărit mai senin decât toate răsăriturile. Şi se pare că descriindu-ne visul, unii către ceilalţi, noi am început să îl luăm ca pe o realitate care într-adevăr s-a ţesut sub ochii noştri. Şi că în dorinţa noastră de a dărui un trup fanteziei noastre şi o voce dorinţelor noastre profunde, noi am creat o substanţă din propria noastră substanţă. Dar cu adevărat, El nu a fost un vis, căci noi L-am cunoscut în carne şi oase timp de trei ani şi L-am privit cu ochii noştri deschişi în marea revărsare a miezului de zi. I-am atins mâinile şi L-am urmat dintr-un loc în altul. I-am ascultat predicile şi am fost martorii faptelor Lui. Credeţi că noi înşine am fost un gând căutând un gând mai înalt sau un vis în tărâmul viselor? Marile momente întotdeauna par străine vieţilor de zi cu zi, însă natura lor poate că este înrădăcinată în natura noastră. Cu toate acestea, ele apar spontan şi venirea lor este neaşteptată şi tot bruscă este şi trecerea lor. Insă durata lor adevărată se întinde peste ani şi peste generaţii. Iisus din Nazaret a fost El însuşi un asemenea mare moment. Acel bărbat ai cărui tată şi mamă şi fraţi noi îi cunoaştem a fost El însuşi un miracol făurit în Iudeea. Da, toate miracolele Lui, dacă ar fi să I le punem la picioare, nu s-ar ridica mai sus de gleznele Sale şi toate râurile acestor ani nu vor putea duce mai departe amintirea noastră despre El. A fost un munte arzând în noapte şi în acelaşi timp a fost o lumină blândă dincolo de dealuri. El a fost o furtună în ceruri şi în acelaşi timp a fost un murmur în ceaţa zorilor. El a fost un torent revărsându-se din înălţimi către câmpii pentru a distruge toate lucrurile în calea Lui şi în acelaşi timp a fost precum râsul copiilor. În fiecare an aşteptam primăvara pentru a vizita această vale, aşteptam crinii şi ciclamele în speranţa că mă voi înveseli odată cu primăvara şi totuşi nu reuşeam. Şi de fiecare dată sufletul meu era plin de tristeţe, însă când Iisus a venit în anotimpurile mele, El a fost cu adevărat o primăvară şi în El a fost promisiunea tuturor anilor care au urmat. El mi-a umplut inima cu bucurie şi am crescut sfioasă în lumina venirii Sale precum violetele. Iar acum vremurile schimbătoare ale lumii, nu ale noastre, încă nu vor putea şterge frumuseţea Lui din această lume a noastră. Nu, Iisus nu a fost o fantomă sau o concepţie a poeţilor. El a fost om ca mine şi ca tine, dar numai în ceea ce priveşte înfăţişarea, atingerea, auzul; în toate celelalte, El nu era ca noi. Iisus era un om al fericirii, al bucuriei; şi pe drumul bucuriei El a întâlnit durerile tuturor oamenilor şi de pe înaltele bolte ale durerii patimilor Sale, El a privit bucuria tuturor oamenilor. Iisus vedea lucruri pe care noi nu le vedeam şi auzea voci pe care noi nu le auzeam şi vorbea ca şi când ar fi făcut-o unor mulţimi invizibile. Şi de multe ori vorbea prin noi generaţiilor încă nenăscute. Iisus era adeseori singur; era printre noi şi totuşi nu era cu noi. Era pe pământ şi totuşi era al cerului. Şi poate că numai în solitudinea noastră noi putem vizita pământul solitudinii Sale. Iisus ne-a iubit cu o iubire plină de tandreţe. Inima lui era precum un teasc. Şi tu şi eu ne puteam apropia de El cu o cupă ca să bem de acolo. Un singur lucru nu-1 înţelegeam la Iisus. El putea să-şi înveselească ascultătorii, putea să le spună glume şi să se joace cu cuvintele, să râdă împreună cu toţi, cu toată inima Lui, chiar şi atunci când în ochii Lui erau depărtări şi în vocea Sa tristeţi. Dar acum înţeleg. Adeseori m-am gândit la pământ ca la o mamă rămasă grea cu primul ei copil. Când Iisus s-a născut, El a fost Primul ei copil, iar când a murit, El a fost primul om care a murit căci nu vi s-a părut, în acea vineri întunecată, că Pământul a amuţit şi că cerurile se războiau cu cerurile? Şi nu aţi simţit, atunci când faţa Lui a dispărut privirilor noastre, ca şi când noi nu am fi fost nimic altceva decât amintiri în ceaţă? Una dintre Marii: Iisus era adesea trist, dar tristeţea Lui era arătată cu tandreţe acelora aflaţi în suferinţă şi cu prietenie celor singuri. Când El zâmbea, zâmbetul Lui era precum nostalgia acelora care se mistuie de dorul necunoscutului. Era precum pulberea stelelor căzând pe pleoapele copiilor. Şi era precum o bucăţică de pâine într-o gură înfometată. Iisus era trist şi cu toate acestea era o tristeţe ce îi apărea pe buze şi devenea zâmbet. Era precum un voal auriu în pădure când toamna se lasă în lume, iar uneori părea precum lumina lunii pe ţărmurile lacului. El zâmbea ca şi cum buzele lui ar cânta la sărbătoarea nunţii. Şi cu toate acestea, avea tristeţea celui preaînaripat care nu se va înălţa în zbor deasupra tovarăşului lui. Rumanous,
un poet grec: Iisus era un poet. El vedea ceea ce noi nu vedeam şi auzea ceea ce noi nu auzeam. Cuvintele noastre nerostite erau pe buzele Lui, iar degetele Sale atingeau ceea ce noi nu puteam atinge. Din inima lui zburau nenumărate păsări cântătoare către nord şi către sud, iar florile mici de pe culmile dealurilor îi întârziau paşii către ceruri. Adeseori L-am văzut aplecându-se pentru a atinge firele de iarbă şi în inima mea parcă îl auzeam spunând: "Micuţe lucruri verzi, voi veţi fi cu Mine în împărăţia Mea precum stejarii din Besan şi cedrii din Liban". Iisus iubea toate lucrurile pline de frumuseţe şi feţele serioase ale copiilor şi smirna şi tămâia din sud. El iubea o rodie sau o cupă de vin oferită Lui din bunătate. Nu avea importanţă dacă îi era dăruită de un străin dintr-un han sau de o gazdă bogată. Şi iubea migdalii înfloriţi. L-am văzut strângându-i în braţe şi acoperindu-şi faţa cu petalele lor ca şi cum ar fi îmbrăţişat cu toată iubirea Lui toţi copacii din lume. El cunoştea marea şi cerurile; şi ne-a vorbit despre perle ce luminează cu o lumină nepământeană şi despre stele care sunt dincolo de noaptea noastră. El cunoştea munţii precum vulturii, şi văile precum râurile şi pârâurile. Şi era un deşert în liniştea Lui şi 0 grădină în cuvântarea Lui. Da, El era un poet a cărui inimă îşi găsise lăcaş dincolo de înălţimi, şi cântecele Sale, deşi erau cântate pentru urechile noastre, erau cântate de asemenea şi pentru alte urechi, şi pentru oameni dintr-un alt tărâm unde viaţa este pentru totdeauna tânără şi timpul este un continuu răsărit. Odată m-am considerat la rândul meu poet, dar atunci când am stat înaintea Lui în Betania, am înţeles ce simte cel ce stăpâneşte un instrument cu o singură coardă când se află înaintea unuia care stăpâneşte toate instrumentele. Căci în vocea Lui erau râsul tunetului, lacrimile ploii şi dansul plin de fericire al copacilor în vânt. Şi întrucât am ştiut că lira mea are doar o singură coardă şi că vocea mea nu ţese nici amintirile de ieri, nici speranţele de mâine, mi-am lăsat la o parte lira şi am devenit tăcut. Dar la asfinţit mă voi aşeza şi voi asculta întotdeauna Poetul care este suveranul tuturor poeţilor. Melachi din
Babilon, un astronom: M-aţi întrebat cu privire la miracolele lui Iisus. Iată ce pot să vă spun legat de acesta. O dată la mii şi mii de ani, soarele, luna, pământul şi toate celelalte planete surori se aliniază şi se acordează pentru moment unele cu altele. Apoi încet se distanţează şi aşteaptă să treacă alte mii şi mii de ani. Nu există miracole în afara momentelor potrivite. Totuşi, nici tu, nici eu nu cunoaştem toate aceste momente propice. Cum ar fi dacă un astfel de moment prielnic ar lua forma unui om? În Iisus, părţile corpurilor noastre şi ale viselor noastre s-au strâns laolaltă în acord cu legea divină. Tot ceea ce era veşnic înaintea Lui a fost cuprins de timp în El. Se spunea despre Iisus că a dat vedere orbilor, că i-a făcut să meargă pe cei paralizaţi şi de asemenea că a scos demonii din oamenii nebuni. Se prea poate ca orbirea să nu fie decât un gând întunecat, care să poată fi înlăturat cu un gând plin de lumină. De asemenea, este cu putinţă ca un braţneputincios, uscat, să nu fie altceva decât inerţie şi sa poată fi însufleţit de energia vieţii. Şi probabil că demonii, aceste aspecte îndărătnice din viaţa noastră, sunt scoşi afară de îngerii păcii şi ai serenităţii. Se spune că El învia morţii. Ce pot să spun despre aceasta? Dacă tu poţi să-mi spui ce este moartea, atunci eu îţi voi spune ce este viaţa. Pe un câmp am privit o ghindă. Un lucru mut, în aparenţă de nici o valoare. Când primăvara a venit, am văzut acea ghindă prinzând rădăcini şi crescând. Era începutul unui nou stejar, îndreptându-se către soare. Fără îndoială, poţi considera aceasta un miracol, deşi acest miracol ia naştere de mii şi mii de ori în moleşeala fiecărei toamne şi în entuziasmul fiecărei primăveri. De ce să nu apară acest miracol în inima unui om? De ce anotimpurile să nu se întâlnească în mâna sau pe buzele unui Om Uns? Dacă Dumnezeul nostru i-a dat pământului măiestria de a adăposti o sămânţă în timp ce ea este în aparenţă moartă, oare de ce nu ar da El inimii omului puterea de a da viaţă unei alte inimi, chiar dacă aceasta este în aparenţă moartă? Am vorbit despre aceste miracole pe care eu le consider mărunte, în comparaţie cu marele miracol care este Omul însuşi, Călătorul, bărbatul care mi-a preschimbat zgura în aur şi care m-a învăţat cum să-i iubesc pe cei care mă urăsc. Şi prin toate acestea mi-a dat alinare şi mi-a adus vise dulci în somnul meu. Acesta este miracolul vieţii mele. Sufletul meu a fost orb, sufletul meu a fost beteag. Am fost posedat de spirite rele şi am fost mort. Dar acum văd cu limpezime şi merg neclintit. Sunt plin de pace şi trăiesc pentru a vesti propria mea fiinţă în fiecare oră a zilei. Şi eu nu sunt unul dintre discipolii Săi. Nu sunt decât un astronom bătrân care vizitează câmpiile spaţiului din vreme în vreme şi care este atent la legea şi la miracolele acestuia. Sunt la asfinţitul timpului meu, dar de fiecare dată când îi caut răsăritul eu caut tinereţea lui Iisus, căci mereu bătrâneţea va căuta tinereţea. Acum în mine există cunoaşterea care caută viziunea. Un filosof: Iisus contempla lumea noastră cu ochi plini de minunare, căci ochii Săi nu erau acoperiţi de vălurile anilor şi tot ceea ce vedea era limpede în lumina tinereţii Lui. Deşi cunoştea adâncurile frumuseţii, era mereu surprins de pacea şi de măreţia ei. Stătea înaintea pământului ca şi când ar fi fost primul om în prima sa zi pe pământ. Noi, cei ale căror simţuri au fost înceţoşate, privim în plină lumină a zilei şi tot nu vedem. Ne facem urechile pâlnie şi tot nu auzim. Ne întindem înainte mâinile, dar tot nu atingem. Şi chiar dacă s-ar arde toată tămâia Arabiei, noi am merge pe calea noastră şi nu i-am simţi mirosul. Noi nu vedem plugarul întorcându-se de pe ogorul său la vremea înserării. Nu auzim fluierul păstorului când îşi conduce turma către ţarc şi nici nu ne întindem braţele pentru a atinge asfinţitul. Şi nările noastre nu mai sunt înfometate după trandafirii din Sharon. Nu, noi nu onorăm regii fără regate şi nici nu auzim sunetele harpelor decât atunci când coardele le sunt ciupite. Şi nici nu vedem copilul care se joacă în crângul de măslini ca şi când ar fi un tânăr măslin. Toate cuvintele trebuie neapărat să se înalţe din buze de carne, altfel ne considerăm unii pe alţii muţi şi surzi. Cu adevărat, noi privim dar nu vedem, auzim dar nu ascultăm, bem şi mâncăm dar nu gustăm şi în aceasta constă diferenţa între Iisus din Nazaret şi noi înşine. Simţurile Lui erau continuu înnoite şi lumea era pentru El întotdeauna nouă. Pentru El, plânsetul unui copil nu era mai puţin decât strigătul întregii umanităţi, în timp ce pentru noi nu este decât un simplu plânset. (Fragmente extrase din cartea:
|
Kahlil
Gibran, autorul celebrei cãrti "Profetul", s-a nãscut
în Liban, unde si-a petrecut primii 12 ani de viatã într-o
regiune extraordinar de frumoasã. A emigrat în America împreunã
cu pãrintii sãi în 1895. Dupã o perioadã
de studii la Paris s-a întors în America si apoi s-a stabilit
la New York unde si-a scris cea mai mare parte a operelor sale. Moare
în 1931, la vârsta de 48 de ani.